Iluzia mediatorului: Așteptări zadarnice de la Președinte

Mediatorul, un rol simplist sau o iluzie periculoasă?!

Orice speranță legată de o intervenție prezidențială salvatoare se dovedește a fi o iluzie.

Ne agățăm de ideea că, la o viitoare apariție publică, președintele va veni cu o soluție ingenioasă, va reconsidera deciziile anterioare sau va corecta declarațiile făcute.

Însă, ar fi trebuit să realizăm încă de la declarațiile sale din Ankara că este lipsit de orice viziune.

Rolul său de mediator este extrem de limitat, chiar mai puțin implicat decât cel al unui judecător de cameră preliminară sau al unui judecător de pace de altădată.

Președintele pare să perceapă medierea ca pe un proces simplist, aproape primitiv. Convocă părțile implicate, le ascultă doleanțele și propunerile, notează scurt, iar apoi anunță cu resemnare că nu s-a ajuns la un consens, că divergențele persistă și că rezultatul nu corespunde așteptărilor sale.

Le sugerează să reia discuțiile, să se confrunte și să revină peste o săptămână, în speranța zadarnică a unei rezolvări. Nu se implică activ în procesul de negociere, nu oferă soluții și nu încearcă să modifice pretențiile părților.

Preferă să aducă confuzie în țară decât să-și nuanțeze propriile opinii, abordând problemele cu o rigiditate matematică: dacă nu se aliniază perfect, sunt considerate eronate, fără a încerca să găsească o cale de mijloc.

Dacă la Summit-ul de la Ankara a transferat „responsabilitatea” consultărilor de luni asupra jurnaliștilor, niște simpli mesageri chemați să le ceară socoteală liderilor de partide, atunci este evident. Nu a avut și nu are niciun plan pregătit, nicio idee concretă.

A încercat doar să câștige timp, poate sperând că vizita la Paris va aduce o schimbare, la fel cum Mirabela își schimbă rochiile, efortându-se să intre în rolul de „primă doamnă”.

Liderul

Președintele Nicușor Dan este extrem de sărac în idei și chiar mai lipsit de decizii, o situație similară cu cea de la Primăria Capitalei. Acționează lent și se ancorează ferm pe poziții aparent legale.

El interpretează statutul de mediator ca pe arbitrajul inflexibil al unui șef de hală.

Se bucură vizibil când i se raportează că „s-au executat” ordinele, se încruntă și strânge din maxilare când este refuzat și afișează un zâmbet încântat, aproape copilăresc, când i se adresează cu „șeful statului”.

Similar, Mirabela se luminează la față când jurnaliștii o numesc astfel, percepându-l automat pe președinte mai înalt, mai puternic, mai hotărât, mai bărbat. Restul detaliilor devin irelevante.

Dar, de fapt, ce înseamnă „mediator” pentru el?

Ambii percep acest termen ca fiind peiorativ, minimalizator, chiar umilitor. Pentru președinte, medierea se reduce la simple discuții și negocieri, după care părțile se prezintă la Cotroceni pentru a confirma voința sa. Astfel înțelege el rolul unui șef de stat.

În timp ce toți politicienii au opinii, președintele emite recomandări cu greutatea unor ordine. El este șeful, iar restul nu contează.

Așteaptă ca ceilalți să vină cu soluțiile pe care le dorește, chiar dacă acestea sunt absurde, precum o masă pătrată cu patru picioare, dar cu interdicția de a folosi al patrulea picior.

Mă tem că trebuie să alegem între a privi naiv spre cer, căutând o lună pierdută printre nori, și a arunca o privire critică spre orizont. Barbarii din poezia lui Constantin P. Kavafis nu mai vin, iar noi suntem singurii responsabili să decidem soarta cetății.