Ioan-Aurel Pop atacă progresiștii și treziții la Congresul Istoricilor

Cum se predă istoria comunismului?

Ioan-Aurel Pop a exprimat o poziție severă privind direcţia educaţiei româneşti în cadrul discursului său de deschidere al Congresului Naţional al Istoricilor din România, organizat în București sub egida Academiei Române și a Comitetului Național al Istoricilor. Prezentându-se ca fost președinte al Academiei Române și una dintre personalitățile de referință a culturii contemporane, Pop a denunciat ce consideră o degradare profundă a rolului şcolii în formarea omului, subliniind că reforma educațională nu se limitează la ajustări tehnice, ci implică o alegere de civilizație despre tipul de om pe care societatea dorește să-l producă.

Culture picks

Analiza englezilor despre conduita lui Chivu după meciul cu Real MadridRapid a respins oferta FCSB pentru Borisav Burmaz: Stoica explică de ce nu a crezut în atacantul sârbKelemen Hunor sprijină Luca Niculescu, dar cere eliminarea traseiștilor din guvernNicușor Dan participă la summitul european dedicat regiunii arctice

El a subliniat că, în ultimele decenii, educaţia nu a fost doar o succesie de modificări de programe sau metode, ci a devenit un teren de luptă ideologică despre modul în care o națiune transmite memoria sa și ce ar trebui să ştie un elev înainte de a dezvolta abilităţi practice. În discursul său, Pop a atacat explicit ce denumește „progresişti, neomarxişti, globalişti” și, în special, un grup pe care îl numește „treziţii”, acuzându-i de a fi responsabili pentru o schimbare periculoasă în paradigmă educațională.

A declarat cu fermecie: „Nu se mai înțelege nimic”, reflectând frustrația sa față de o percepție a realității care, în opinia lui, a pierdut coherența și referințe obiective.

Unul dintre punctele centrale ale criticării sale a fost modul în care istoria comunismului este predată în școli. Pop a clarificat că nu se opune studiului perioadei comuniste, ci contrariu: consideră esențială cunoașterea ei pentru înțelegerea istoriei recente a României. Totuși, el se ridică faţă de transformarea comunismului într-o disciplină izolată, separată de cursul natural al istoriei contemporane. „Eu, ca persoană istorică, n-am fost de acord cu decuparea unor capitole din istoria noastră şi transformarea lor în disciplină şcolară”, a declarat, adăugând că nu a auzit niciodată să se separe discipline precum fizica, matematica sau optica în materii distincte doar pentru motiv de conveniență.

Istoria comunismului, în viziunea lui, nu are sens dacă nu este încorporată în fluxul cronologic al evenimentelor care l-au precedat și urmărit.

El a insistat pe principiul cronologic ca fundament al înțelegerii istorice: un elev nu poate compreinde comunismul fără să înțeleagă condițiile sociale, economice și politice care l-au precedat, nici efectele sale fără a vedea legătura cu evoluțiile ulteriore. „Faptele şi evenimentele decurg unele din altele, unele noi din altele vechi şi nu invers”, a remarcat, subliniând că istoricul nu este o colecție de subiecte izolate, ci un proces continuu și interdependențist.

A adăugat că, fără a înțelege cum au fost trataţi românii în primii 10-15 ani de comunism bolșevic — o perioadă marcata de brutalitate și represiune — nu se poate explica de ce au apărut ulterior reacții naționaliste, uneori excesive.

Ioan-Aurel Pop a extins comparația și la literatura română!

„Nimic pe lumea asta nu izvorăşte din nimic”, a reiterat, punând accent pe necesitatea unei perspective istorice integrate și coherentă.

Pop a contrastat abordarea tematică actuală, introdusă după reformele post-1989, cu modelul tradițional în care istoria era predată pe epochi cronologice: Antichitatea, Evul Mediu, epoca modernă și istoria contemporană. În sistemul vechi, elevii parcurgesoră istoria în ordine, observând transformațiile lente și legăturile între perioade.

După 1989, a susținut, această structură lineară a fost înlocuită prin o abordare pe teme mari — precum „omul și natura”, „religia în istorie”, „războiul în trecut”, „conflictele sociale” sau „cultura popoarelor” — care, în opinia lui, au dus la ruperea cronologiei și la dispariția sensului istoric.

„Istoria a început să se înveţe pe teme mari”, a constatat, și a concluzionat cu gravitate: „Tot simţul istoriei dispăruse…”.

El a extins această comparație și spre literatura română, sugerând că aceeași tendință de fragmentare și devalorizare a fundamentelor se observă și în câmpul literar, unde operele clasice sunt înlocuite de texte considerate de el mai puțin substantiative sau desconectate de tradiție. Deși nu a oferit detalii privind aceste paraleli, a făcut clar că preoccuparea sa nu se limitează la istorie, ci se întinde la modul în care cultura în general este transmisă și valorificată în educație.

Discursul lui Ioan-Aurel Pop a fost, deci, mult mai mult decât un plea pentru mai multe ore de istorie. A constituit o critică de fond privind transformarea sistemului educațional românesc după 1989, pe care o consideră o ruptură pericolosă cu tradiția de transmitere sistematică și coheră a cunoștințelor.

El a avertizat că înlocuirea învățării de faits și contexte cu „competențe” și „deprinderi practice”, percepute de el ca artificiale și lipsite de fundament istoric, duce la o generație de elevi care, deși poate fi antrenată să rezolve probleme practice, nu înțeleg de ce există acele probleme sau cum au aparut.