Viața la cămin în Bucureștiul interbelic: între rigoare și supraviețuire

O organizare riguroasă a vieții studențești

Totul a început în vara anului 1919, când Decretul nr. 3668 a pus bazele primului sistem național de cămine și cantine universitare.

Culture picks

Senatul a lăsat să treacă cumulul pensiei speciale; reducerea de 85% merge la CCRAUR sesizează DNA în cazul programului SAFE și suspectă nereguli în contracte de miliarde de euroCiucu, atac la Uber și Bolt: Lobby agresiv în Parlament pentru a-și lua competențeleBolojan și Sinkevičius discută securitatea Flancului Estic și extinderea UE

Sub umbrela acestui act, fiecare facultate a fost obligată să înființeze propria asociație, „Căminul studenților”, responsabilă cu găzduirea și hrănirea tinerilor veniți în Capitală pentru studii.

Regulamentul din 1923, un document stufos cu 78 de articole, dicta viața de zi cu zi a studenților. Sistemul era clar: prioritate aveau cei fără posibilități financiare și „semi-solvenții”, în timp ce studenții cu dare de mână ocupau locurile rămase libere. Accesul nu era însă garantat. Între 15 octombrie și 1 noiembrie, candidații treceau printr-un concurs anual, cu probe scrise și orale, iar menținerea în cămin depindea strict de note și de prezența la cursuri.

Bucureștiul interbelic era împărțit pe bresle academice.

Studenții la Medicină locuiau pe strada Cantacuzino, cei de la Științe, Drept și Farmacie erau grupați pe strada Scaune, iar teologii își găseau adăpost la Biserica Radu-Vodă.

Harta căminelor și viața între pereții facultății

Filosofia și Literele au circulat între strada Sfinților Voievozi și, din 1929, strada Cantacuzino nr. 36. Viitorii veterinari și virologi stăteau chiar în clădirea facultății de pe Splaiul Magheru.

Căminul de pe Cantacuzino, condus de un conferențiar, era un furnicar: 220 de locuri de dormit, dar 380 de porții servite zilnic la cantină.

Condițiile erau spartane – paturi de metal, mese și scaune, cu aparate de gimnastică în curte și un frizer care venea la cerere pentru 8 lei.

Disciplina era de fier: la ora opt seara, porțile se închideau ermetic, indiferent de scuze.

Experiența feminină era radical diferită. Căminul de pe strada Sfântul Ștefan, o clădire închiriată care cerea reparații urgente, adăpostea 80 de studente.

Realități contrastante: între austeritate și exclusivism

Spațiul era atât de limitat încât dormitoarele serveau drept bibliotecă, spălătorie și recepție, iar lipsa mobilierului le obliga pe fete să scrie în pat sau să aștepte la rând pentru o singură masă disponibilă.

Cantina, amenajată într-o fostă sală de sport, era un punct de reper pentru 150-200 de externe, unde solidaritatea era singura salvare pentru cele care rămâneau fără cartelă.

La polul opus, căminul „Spiru Haret” de pe strada Dionisie oferea un cu totul alt stil de viață. Administrat de soția fostului premier Alexandru Averescu, acesta găzduia 200 de interne și 150 de externe.

Cu taxe care atingeau și 30.000 de lei pe an, „Spiru Haret” era destinația studenților cu resurse financiare considerabile.

Privind retrospectiv, rețeaua de cămine din Bucureștiul interbelic a fost un mecanism complex, un amestec de meritocrație și inegalitate socială care a definit parcursul academic al unei întregi generații.