Viitorul familiei în România

Cum putem stopa criza demografică!

Întrebarea este probabil una dintre cele mai importante din secolul 21. Dacă reformulăm, devine: cum poate o societate dezvoltată să devină o societate de continuitate fără să devină coercitivă?

Aceasta implică o strategie sistemică, deoarece scăderea naşterii nu este doar o problemă demografică, ci şi una antropologică, economică şi civilizată. Aş grupa propunerile în şapte domenii majore.

Măsuri: împrumuturi ipotecare preferențiale pentru primul copil; reducerea dobânzii pentru familiile cu doi sau trei copii; dezvoltarea locuințelor intermediare pentru familiile tinere; impozite favorabile transmiterii patrimoniului între generații.

Principalul obstacol este costul bugetar și opoziția piețelor imobiliare speculative. Beneficiu: reducerea anxietatii materiale. Problema actuală: studii prelungite; contracte precare; autonomie economică tardivă.

Măsuri: reducerea nesiguranţei profesionale în rândul tinerilor; contracte de muncă; stimulente fiscale pentru angajatorii care recrutează tineri părinţi. Aceasta necesită voinţă politică mai mult decât revoluţii instituţionale. Astăzi, lipsa de timp este la fel de importantă ca lipsa de bani.

Însă un concediu obligatoriu pentru tată; concediu flexibil până la vârsta de trei ani; distribuire negociabilă între părinţi. Țările nordice oferă deja modele funcționale. Obstacol: cultura profesională a prezentului.

De exemplu: patru zile lucrătoare; muncă cu jumătate de normă; programe adaptabile pentru părinți. Mai ușor de implementat în sectorul serviciilor decât în industrie. Obiective: eliminarea treptată a anumitor materiale plastice; limitarea PFAS; controlul pesticidelor; supravegherea sistematică a fertilității populației. Industria implicată este foarte puternică. Aceasta ar include informații privind fertilitatea; evaluarea factorilor de risc; consiliere medicală. Aceasta este probabil cea mai delicată dimensiune.

Europa a devenit foarte precaută cu privire la orice discurs pronaţionalist, deoarece există teama de instrumentele politice ale organelor femeilor. Dar există un spațiu de echilibru între propaganda nativă și tăcerea culturală. Nu prin moralizare.

Dar prin evaluarea părinților; reprezentare pozitivă în mass-media; recunoașterea muncii parentale ca muncă socială. Aplicabilitate. Foarte sus.

Familiile contemporane sunt adesea singure. Ar putea fi create: case între generaţii; reţele de sprijin pentru vecinătate; centre ale comunităţii familiale. Aplicabilitate.

Cum putem stopa scăderea natalității în secolul 21?

Foarte bine la nivel local.

Acest lucru privește și populațiile de origine migrantă.

Nu prin asimilare forţată. Dar printr-un contract social comun. Un contract nu poate fi impus, ci doar negociat.

Între cine şi cine? Cine reprezintă populațiile de origine migrantă? Având în vedere diversitatea lor, o reprezentare unică nu este probabil.

Principiile ar fi egalitatea între femei și bărbați; educația în domeniul sănătății universale; responsabilitatea comună a părinților; autonomia economică a femeilor. Dar necesită continuitate pe termen lung. Aici este, probabil, rădăcina problemei. Mulţi sociologi observă că societăţile europene nu mai suferă de lipsa resurselor, ci de o criză de încredere în viitor.

Dacă viitorul este perceput ca precar; nesigur; ameninţător; instabil din punct de vedere ecologic; imprevizibil din punct de vedere economic, atunci investiţiile emoţionale într-o familie devin mai dificile.

Prin urmare, demografia este și un indicator al încrederii colective. Aş propune chiar un nou concept sociologic. Nu „societate pluralistă,” deoarece termenul se referă la politici coercitive.

Aceasta s-ar baza pe cinci principii: O societate nu poate supravieţui numai prin drepturi; are nevoie şi de mecanisme de transmitere: limbă, cultură, cunoaştere, solidaritate şi în cele din urmă chiar generaţii.

Provocarea secolului 21 nu este de a alege între individ și familie, ci de a reinventa condițiile în care îndeplinirea individuală și continuitatea colectivă încetează să apară ca obiective concurente.