Cât de greu a fost drumul spre Bruxelles?
La două decenii de la momentul istoric al integrării în Uniunea Europeană, Vasile Pușcaș, omul-cheie din spatele negocierilor purtate între 2000 și 2004, trage o linie roșie și face un bilanț lucid. Concluzia lui este pe cât de simplă, pe atât de amară: deși am îmbrăcat haina de membru, progresele reale au fost modeste. Fostul negociator-șef estimează că statul român a reușit să valorifice doar între 20% și 30% din potențialul uriaș oferit de clubul european. Restul?
Culture picks
Trump declară că SUA nu vor ataca Iranul înainte de alegerile din noiembrie
Trump reacționează violent la critici după declarațiile despre Los Angeles și San Diego
Românii din Ucraina bat la ușă: București, salvează-ți școlile!
Grindeanu critică suspendarea președintelui Nicușor Dan: „Suntem o țară praf!Oportunități ratate din cauza lipsei de viziune și a unei strategii naționale șovăielnice.
Drumul până la masa deciziilor europene a fost departe de a fi o plimbare liniștită. În anii 2003-2004, procesul de aderare a trecut prin crize severe, fiind la un pas să se blocheze politic.
Tensiunea a atins cota maximă când în Parlamentul European s-a încercat „înghețarea” discuțiilor cu Bucureștiul. Manevra, împinsă de la spate de grupul conservator și de un eurodeputat olandez, urmărea amânarea aderării pe termen nedeterminat, departe de ținta fixată pentru 2007.
Opoziția a fost aprigă.
Olanda a condus valul de scepticism, alături de Finlanda și chiar de comisarul european pentru extindere de la acea vreme. Cu toții au pus o presiune uriașă pe umerii echipei române înainte de semnarea finală a tratatelor.
Nu trebuie să uităm de unde am plecat.
În anii '90, imaginea României în cancelariile europene era extrem de șubredă, lucru confirmat negru pe alb de rapoartele Comisiei din toamna lui 1999. Când s-au deschis negocierile în 2000, efortul a fost uriaș, iar scepticismul – generalizat.
Mulți analiști străini ne dădeau șanse de aderare abia pentru 2010, în timp ce alții ne comparau direct cu Turcia, un stat pentru care termenul de integrare era un mister total.
Unde am greșit după ce am intrat în club!
Când vine vorba despre beneficiile concrete, fostul negociator identifică câteva restanțe majore.
De pildă, trecerea la moneda euro rămâne un proiect de viitor, dar Pușcaș atrage atenția că România ar avea nevoie de cel puțin zece ani pentru a-și pune „casa internă” în ordine înainte de a face acest pas.
Totodată, amânarea repetată a intrării în spațiul Schengen a ars la buzunar firmele românești, tăindu-le din competitivitate.
Nici capitolul fondurilor europene nu scapă de critici.
În loc să fie folosite ca un motor pentru o dezvoltare pe termen lung, miliardele de la Bruxelles au fost privite simplist, doar prin prisma procentelor de absorbție.
Un alt punct sensibil invocat de Vasile Pușcaș este Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), o povară care a fost rapid politizată în luptele interne de la București, transformând o temă tehnică într-o bâtă politică. Peste toate acestea se suprapune tragedia demografică: exodul masiv al românilor către Vest. Fără un proiect intern puternic care să-i țină acasă, deschiderea pieței muncii a accelerat depopularea, reprezentând una dintre cele mai grele pierderi pentru țară.
Privind spre prezent, tabloul geopolitic s-a schimbat radical.
Extinderea UE către Ucraina, Republica Moldova și Balcanii de Vest, accelerată de războiul de la graniță, obligă România să treacă de la rolul de simplu spectator sau beneficiar la cel de jucător activ.
Concluzia lui Vasile Pușcaș rămâne însă fermă: am intrat în Europa, dar fără o hartă clară pentru perioada de după aderare, am lăsat cele mai mari șanse nefolosite.
