Naționala României: de la eșec cu Cuba la victoria cu Ucraina

Este bilanțul României la turneele finale strălucitor?

Naționala României a găsit din nou echilibrul pe scena internațională după o perioadă grea. Umilința din meciul cu Cuba a devenit o lecție, iar victoria recentă împotriva Ucrainei a marcat un moment de redresare pentru tricolori.

Dar o privire atentă la statistici arată că, pe termen lung, selecția națională a cunoscut mai multe dezamăgiri decât triunfuri de mare semnificație, iar performanțele rămân sub așteptările pe care le-a generat contextul regional.

Un exemplu clar al acestor limite este istoricul recent al Ligii Națiunilor. Echipa condusă de antrenorul actual a pierdut duelurile directe cu Suedia (1-2), Bosnia-Herțegovina (2-4) și Polonia (0-6). Aceste rezultate au déclanșat o critică aspră, îndreptată atât către staff tehnic, cât și către lotul de jucători. S-a pus întrebarea dacă standardul impus naționalei nu este prea ridicat, o dilema susținută de voci autoritare din fotbalul românesc, precum Basarab Panduru, Christoph Daum și Răzvan Raț.

Deși o evaluare completă a valorii reale a echipei cere o analiză detaliată, datele numerice arată clar o dominanță a eșecurilor față de succesuri, acestea ultime fiind adesea supraevaluate în conștiința colectivă.

La turneele finale ale marilor competiții internaționale, bilanțul României nu este strălucitor. La Campionatul Mondial, tricolorii au avut doar șapte prezențe în istorie: 1930, 1934, 1938, 1970, 1990, 1994 și 1998. La prima ediție, din 1930, erau doar patru echipe europene: România, Franța, Belgia și Iugoslavia. Cele mai bune rezultate la mondial au fost semifinalele din 1994, un succes care a generat mitul „Generației de Aur”. La Campionatul European, situația este similară: șase participări din șaisprezece ediții posibile, cu un singur acces în semifinale, în anul 2000.

Comparat cu vecinii, diferențele sunt evidente.

Ungaria a fost la nouă Mondiale, ajungând de două ori în finală (1938 și 1954), iar la Euro a avut cinci apariții și o medalie de bronz.

Croația, stat apărut după 1990, a debutat puternic: șase prezențe la CM, inclusiv locul de vicecampioană mondială în 2018, și șapte la CE, cu două calificări în semifinale.

Ucraina, cu un palmares mai modest (o prezență la CM și patru la CE), a ajuns în semifinale la ambele competiții, egalând maximul României într-o sută de ani.

Serbia, moștenitoarea iugoslavei, are 13 presențe la CM (două ori pe locul 4) și 6 la CE, cu două finale disputate. Bulgaria are 7 prezențe la CM (inclusiv locul 4 din 1994) și două la CE (locul 5).

E chiar cea mai mare reușită a naționalei semifinala?

Chiar și Grecia, cu doar 3 la CM și 4 la CE, are un titlu european, ceea ce subliniază diferența între efort și rezultat.

Există scepticism chiar și despre cea mai mare reușită a naționalei, semifinala din 1994. Chiar și Ilie Dumitrescu, membru al acelui lot, a sugerat recent, la lansarea unui documentar, că ar fi mai potrivit să se spună „Generația de Neuitat” decât „de Aur”.

Cu 32 de ani în urmă, România a terminat pe locul 5, învăzând echipe americane: 3-1 cu Columbia, 1-0 cu Statele Unite și 3-2 cu Argentina.

Dar în confruntările cu adversari europeeni de același calibur, rezultatele au fost mai slabe: o înfrângere 1-4 cu Elveția și un egal 2-2 cu Suedia, pierdut la lovituri de departajare (4-5).

Criticii spun că România a profitat de absența lui Diego Maradona, suspendat pentru dopaj înainte de meciul cu Argentina.

De asemenea, victoria cu Columbia, lăudată de Pelé, ar fi putut fi considerată mai puțin semnificativă, având în vedere că Columbia avea și ea șapte prezențe la CM și a ajuns în semifinale, dar abia în 2014.

Printre victoriile notabile de la Mondiale se numără cele împotriva Peru (3-1 în 1930), Cehoslovaciei (2-1 în 1970), URSS (2-0 în 1990) și Angliei (2-1 în 1998). În contrast, umilința din 1938 rămâne în amintire: România a pierdut cu 1-2 în fața Cubei în optimile de finală, la rejucare, după un prim meci terminat 3-3.

Perioada de după Al Doilea Război Mondial, până în 1970, a fost marcată de stagnare.

Un exemplu clar este eliminarea de la CM din 1962, hotărâtă de regimul comunist din cauza rezultatului slab din preliminariile CE din 1960, unde România a fost eliminată de Cehoslovacia în semifinale, pierzând acasă 0-2 și în deplasare 0-3.

Concluzia era simplă: echipa nu avea potențialul necesar.

Un alt moment rușinos a fost înregistrat pe 24 mai 1967, când România a pierdut 1-7 cu Elveția, una dintre cele mai dure înfrângeri din istoria fotbalului românesc.