Guvernul majorizează amenzile pentru posturile de televiziune și radio, dublându‑le în 17 ani, în timp ce televiziunile

Sancțiunile audiovizuale au crescut la 440.000 lei!

Autoritățile române au decis să actualizeze cuantumul sancțiunilor prevăzute de legislația audiovizuală, aliniindu-le la indicele prețurilor de consum înregistrat între august 2009 și august 2026. Această măsură, aprobată de Guvern, duce la o creștere semnificativă a limitelor maxime, care ajung la 440.000 de lei, față de vechile 200.000 de lei.

În esență, nu este vorba despre o pedeapsă de două ori mai severă, ci despre o încercare de a recupera puterea de sancționare pierdută prin inflație. Indicele cumulat al prețurilor a ajuns la 220,17%, ceea ce înseamnă că prețurile au crescut cu 120,17% față de nivelul de referință.

Același calcul a fost aplicat amenzilor, astfel încât sancțiunea maximă de 200.000 de lei devine 440.000 de lei, iar cea de 100.000 de lei devine 220.000 de lei.

Un aspect crucial al acestei decizii este că, timp de 17 ani, statul a permis deprecierea continuă a propriilor sancțiuni. O amendă de 100.000 de lei aplicată în 2026, la vechiul cuantum, ar reprezenta în puterea de cumpărare din 2009 echivalentul a aproximativ 45.400 de lei.

Cu alte cuvinte, sancțiunea își pierduse peste jumătate din valoarea reală. Pe măsură ce prețurile creșteau, aceeași amendă devenea mai puțin împovărătoare în termeni reali.

Articolul 92 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 permite actualizarea cuantumului amenzilor prin hotărâre de Guvern, în funcție de evoluția indicelui inflației.

Așadar, mecanismul exista deja în legislație. În 17 ani, economia românească a traversat crize, perioade de inflație accelerată, scumpiri ale energiei, majorări salariale și schimbări majore ale pieței publicității. Între timp, limitele sancțiunilor au rămas nemișcate.

Rezultatul este un paradox administrativ: statul a păstrat aceleași cifre în legislație, deși acestea reprezentau sume din ce în ce mai mici în economia reală. Nu avem suficiente elemente pentru a susține că întârzierea a fost o favoare deliberată făcută televiziunilor. Dar efectul economic al neactualizării este incontestabil. Numai că statul nu corectează toate aceste efecte cu aceeași promptitudine. Când salariile sau pensiile trebuie ajustate, discuția se poartă despre constrângeri bugetare, sustenabilitate și disponibilitatea resurselor. Când pragurile fiscale rămân nemodificate, inflația poate împinge contribuabilii spre obligații mai mari, chiar dacă veniturile lor nu au crescut în termeni reali.

Iar când amenzile rămân înghețate, beneficiul economic al deprecierii revine celor sancționați.

Inflația este aceeași pentru toată lumea.

Tratamentul administrativ al efectelor sale este însă selectiv. Firește, indexarea unor cheltuieli bugetare presupune resurse, în timp ce actualizarea amenzilor nu produce aceeași obligație de finanțare. Cele două operațiuni nu sunt identice.

Dar tocmai această diferență ar trebui explicată transparent, nu ascunsă în spatele unor formule administrative. Nu să descopere din când în când că unele sume au rămas blocate în altă epocă.

Dar tocmai această diferență ar trebui explicată transparent, nu ascunsă în

Actualizarea ridică însă și întrebarea esențială: vor fi sancțiunile mai eficiente?

Nu neapărat. Eficiența unei amenzi depinde de cuantumul ei, dar și de probabilitatea aplicării, rapiditatea intervenției și consecvența autorității. Dar numai dacă operatorul audiovizual consideră că riscul de a o primi este real.

Altfel, suma maximă rămâne o cifră impresionantă într-un act normativ.

Mai există și problema proporționalității economice.

Iar dacă încălcarea legislației produce beneficii economice sau de audiență mai mari decât costul probabil al sancțiunii, aceasta riscă să devină o simplă cheltuială de funcționare.

O discuție necesară despre sancțiunile proporționale. Actualizarea cu inflația nu rezolvă această diferență fundamentală. Nu doar intervale exprimate în sume fixe.

Evident, un asemenea sistem ar necesita reguli clare, limite de proporționalitate și garanții ferme împotriva sancțiunilor arbitrare. Mai ales în audiovizual, unde sancționarea încălcării legii nu trebuie confundată cu pedepsirea opiniilor editoriale.

Ideea de bază rămâne simplă.

O sancțiune ar trebui să fie suficient de importantă pentru a descuraja încălcarea legii, indiferent de dimensiunea financiară a celui sancționat. Actualizarea decisă de Guvern este justificată economic și permisă de lege. Nu reprezintă, prin ea însăși, nici o ofensivă împotriva presei, nici o garanție că derapajele audiovizuale vor fi sancționate mai eficient.

Corectează o anomalie acumulată în aproape două decenii.

Dar oferă și o lecție despre felul în care funcționează statul român: adoptă mecanisme de reglementare și apoi uită să le întrețină, până când realitatea economică le modifică substanțial efectele.

Inflația, care a erodat ani la rând veniturile și economiile românilor, a erodat în același timp și amenzile celor care încalcă legislația audiovizuală. Acum, Guvernul a pus capăt reducerilor. Rămâne de văzut dacă CNA va ști să folosească eficient instrumentul actualizat. Fiindcă între a avea dreptul să sancționezi sever și a exercita competent acest drept există o diferență pe care n-o poate corecta niciun indice al prețurilor de consum.