Luca Niculescu va conduce guvernul Nicușor Dan – PSD, după anularea alegerilor prezidențiale din 2024 și intrarea

Emil Constantinescu, președinte slab sau victimă a istoriei?

Gospodăria politică a României pare a fi intrat într-o fază de turbulență fără precedent, în care primarul general al Capitalei, Nicușor Dan, a decis să preia direct controlul asupra executivului național. Această mișcare surprinzătoare vine pe fundalul unei crize instituționale profunde, declanșate imediat după invalidarea scrutinului prezidențial din 2024.

Anularea acelui tur de urne a lăsat o amprentă profundă în psihologia colectivă a națiunii, iar apariția bruscă a edilului bucureșean în arena luptei pentru Cotroceni, la începutul primejării anului precedent, a fost interpretată de mulți cetățeni ca un ultim bastion de apărare.

În acele zile agitate, România era percepută ca un stat vulnerabil, presat între presiunile exercitate de Donald Trump din Occident și influența crescândă a lui Vladimir Putin din Est.

Pentru admiratorii devotați ai candidatului independent, perspectiva unei victorii a părea o soluție miraculoasă. Cu toate acestea, nici măcar cei mai neguriști dintre susținătorii săi nu și-ar fi imaginat că, într-un interval de timp scurt, vor trebui să suporte absența unui guvern funcțional timp de mai bine de cinci luni.

Mai mult decât atât, publicul s-a confruntat cu realitatea unei alianțe politice nesperate: parteneriatul dintre Nicușor Dan și Partidul Social Democrat (PSD).

Această colaborare a fost forjată în spatele ușilor închise, într-un proces opac, care nu părea să aibă nicio legătură cu așteptările și visurile celor care l-au adus la putere pe actualul șef al statului.

Reflecția asupra prezentului ne duce inevitabil în trecut, la epoca tranziției de după 1990. În momentul când Emil Constantinescu a obținut victoria în alegerile din 1996, eu, ca jurnalist, abia împliniseram patru ani de carieră. Euforia populară de atunci, amplificată de surpriza că Ion Iliescu fusese înfrânt definitiv, ascundea o realitate aspră care aștepta noul președinte. Mandatul său s-a dovedit a fi extrem de dificil, marcat de un șomaj devastator, o inflație galopantă și o sărăcie generalizată a populației.

Predecesorii săi, Iliescu și Adrian Năstase (menționat implicit prin referirea la Văcăroiu ca premier în contextul erii iliesciene, deși textul original menționează specific Iliescu și Văcăroiu), lăsaseră economia țării la un pas de colaps.

Cu toate aceste provocări uriașe, în cei patru ani de guvernare, Emil Constantinescu nu a cedat niciodată în fața PSDR, denumirea de atunci a formațiunii conduse de Ion Iliescu, care avea să devină PSD-ul contemporan. Deși, în cele din urmă, rețeaua de influență a Kremlinului, stabilită încă din 1989, a reușit să își asigure controlul, iar Constantinescu a fost constrâns să se retragă din cursa electorală pentru un al doilea mandat, el a păstrat integritatea valorilor și principiilor sale.

Ca jurnalist implicat în acoperirea acelei perioade tulburătoare, pot confirma cu certitudine că n-am simțit niciodată că președintele a trădat încrederea celor care l-au votat. Niciun alt lider politic sau personalitate proeminentă din acea eră nu a susținut public această idee.

Desigur, istoria l-a etichetat pe Emil Constantinescu ca un președinte slab, pentru că a acceptat înfrângerea în fața lui Ion Iliescu și s-a retras din cursă, deși știa că șansele erau mici. Criticii au mai arătat degetul spre anturajul său, format din „da-mă-ni” implicați ulterior în diverse afaceri suspecte. Totuși, pe plan declarativ, el nu și-a înșelat niciodată electoratul.

O comparație similară se poate face și cu Traian Băsescu și Klaus Iohannis, doi președinți care, în primii cinci ani de mandat, au menținut o conexiune puternică cu bazinul lor electoral, consolidându-l chiar.

Dezamăgirea din al doilea mandat este o discuție separată, dar Nicușor Dan se distinge ca fiind primul președinte de după 1990 care a generat un șoc rapid printre susținătorii săi, manifestând un cinism greu de explicat și de tolerat.

Să ne întrebăm, așadar, ce s-ar fi întâmplat dacă George Simion ar fi fost cel care a câștigat? La un an și jumătate de la instalarea lui Nicușor Dan la Cotroceni, este aproape imposibil să nu ne punem această întrebare. Cum ar fi acționat diferit șeful actual al statului comparativ cu liderul AUR, un politician conectat la rețelele rusești, dacă acesta ar fi urcat în fotoliul președintelui?

Ce se temе președintele?

Probabil că dosarul alegerilor anulate nu ar fi fost clarificat în același mod.

Călin Georgescu și Horațiu Potra ar fi fost la fel de liberi, poate cu o susținere mai mică, în lipsa acelei „eroicări” operate de un sistem judecătoresc corupt.

Influența americană (MAGA) și cea rusă (Kremlinul) ar fi continuat să opereze în România cu aceeași intensitate, neperturbate și sprijinite de grupuri de interese necontrolate. PSD, alături de AUR, ar fi fost la conducere, iar economia ar fi rămas într-o stare de instabilitate cronică.

Singura diferență majoră ar fi fost ritmul: inițial, o prăbușire economică, urmată de o redresare lentă. În varianta actuală, ordinea este inversată: Ilie Bolojan a permis agențiilor de rating să fie înșelate, iar prăbușirea urmează imediat.

Este posibil ca scenariul cu George Simion să fi fost puțin mai grav, dar ar fi provocat o trezire mai rapidă a cetățenilor activi care încă cred în democrație, libertate și apartenența la Europa.

Astăzi, societatea este dezorientată și stupefiată de deciziile și poziționările lui Nicușor Dan. Reiterez opinia mea: actualul președinte nu este corupt. L-am cunoscut personal și l-am intervievat de mai multe ori înainte de a ajunge la Cotroceni. Nu a transmis niciodată impresia unor intenții malefice, însă i-a lipsit întotdeauna acel factor care să îl transforme într-un lider carismatic, demn de a fi urmat cu încredere.

Ce se temе președintele? Faptul că, de la înălțimea celui mai puternic om din stat, a lăsat PSD să declanșeze o criză politică, iar apoi, timp de peste cinci luni, nu a reușit sau nu a dorit să o soluționeze, spune multe despre capacitatea sa de decizie.

Cum justifică aducerea la putere a celui mai corupt și nociv partid, plasându-și propriile persoane în Guvern ca un copil care vrea să demonstreze mușchii, încordându-se în râsetele adulților de la o petrecere de familie?

Problema lui Nicușor Dan nu este că a ajuns președinte într-un context dificil și a fost copleșit de provocări.

Problema este că a făcut tot ce a putut din prima zi pentru a ajunge la acest punct, la asocierea cu PSD, pentru a avea satisfacția de a-și extinde atribuțiile și în zona executivă.

Dacă Ilie Bolojan nu ar fi un lider responsabil și principial, mâine, chiar înainte de votarea Guvernului, ar putea declanșa procedura de suspendare a președintelui, semnând memorandumul AUR care circulă deja în Parlament, alături de parlamentarii liberali. Chiar dacă nu s-ar ajunge la votul final, ar fi amuzant să-l vedem pe Nicușor Dan în panică, temându-se că și-ar pierde funcția, lucrul pe care pare să-l evite cu teamă.

Deși ar putea fi comical dacă nu ar fi tragic, există un proverb care spune că de ceea ce îți este frică nu scapi. În viziunea mea, cel care-l va împinge în final pe scări nu va fi nici USR, partidul pe care l-a fondat și pe care acum încearcă să-l dizolvă, nici PNL, ci PSD, formațiunea pe care o salvează cu efort și pe care o vede ca pe o amenințare la adresa mandatului său.

Noul guvern condus de Luca Niculescu, care în esență este un guvern PSD, va intra rapid în conflict atât cu premierul, cât și cu Nicușor Dan. Complexitatea situației interne, scandalurile de corupție care îi macină pe social-democrați, nemulțumirea populară și contextul internațional tensionat vor genera mari tensiuni în Executiv. Se anunță ciocniri directe între Sorin Grindeanu și președintele României. Disputa dintre Nicușor Dan și Ilie Bolojan va părea minoră, ca un pistol cu apă, în comparație cu cea dintre Palatul Cotroceni și PSD.

Social-democrații vor face ceea ce știu cel mai bine: să-l șantajeze pe șeful statului cu suspendarea. Între timp, AUR va sta gata să dea o nouă lovitură în plexul României, pentru că așa pare a fi ordinul de la Kremlin.

Să ne rugăm pentru țară, deoarece viitorul imediat pare a fi marcat de o luptă internă ferocce, în care interesul național pare adesea sacrificat pe altarul ambițiilor personale și al loialităților de partid.