România, eternul proiect neterminat. Va construi Guvernul Niculescu un destin național credibil?

Problema e că România nu știe ce vrea

România, eternul proiect nefinit. Va construi guvernul Nicolás un destin național credibil?

Micul Dan a născut un prim-ministru acceptabil. A găsit un viitor capră ispășitoare. Lumea politică a respirat aer proaspăt azi. - O țară care nu a trecut de etapa de schiță - Europa ne-a dat o hartă.

NATO ne-a oferit siguranța rutieră - Trecutul glorios, refugiul celor fără viitor - Educația abandonată și triumful absurdului - Politicienii noștri sunt produsul acestei societăți - Previzibilitatea, luxul pe care nu îl cunoaștem - Nu ne lipsește un salvator.

Ne lipsește un proiect care nu mai are nevoie de salvatori, într-un fel sau altul, când a apărut guvernul lui Nicolás. E ceva profund trist în această comedie. Caracterele se schimbă, decorul se schimbă, căruța primește alte roți și alți vizitatori.

Dar nimeni nu pare să știe unde mergem. Problema României nu e cine o conduce.

Problema e că România nu știe ce vrea să devină.

După aproape patru decenii de libertate, România continuă să semene cu o clădire înaltă fără un proiect definitiv. Fiecare guvern schimbă planurile anterioare. Fiecare ministru reinventează reforma.

Fiecare strategie națională are durata de viață a semnatarului său. Am construit o cultură administrativă în care continuitatea pare o slăbiciune, iar improvizarea e o inițiativă. Nu ne lipsesc resursele, oamenii capabili, sau oportunitățile.

Nu pentru că europenii ar trebui să conducă țara noastră

Nu avem capacitatea de a le organiza în jurul obiectivelor urmărită în mod consecvent. Singurele pietre de temelie strategice cu adevărat stabile pentru România contemporană rămân aderarea la NATO din 2004 și la Uniunea Europeană din 2007. Ne-au oferit securitate, acces la piețe, investiții, finanțare și mai presus de toate, reguli.

Nu pentru că europenii ar trebui să conducă țara noastră, ci pentru că ne-am arătat cât de dificil este să se atingă obiective pe termen lung fără constrângeri externe. Paradoxal, tocmai aceste semne de referință sunt din ce în ce mai contestate de cei care promit să restabilească suveranitatea națională. Suveranitatea asupra cui? Și pentru ce?

Care este proiectul alternativ? Ce fel de economie construim? Ce garanții de securitate avem?

Cu ce instituții funcționale înlocuim normele europene? Vrem să fim independenți de normele care ne-au ajutat să progresăm, fără a demonstra că știm să impunem normele comparabile asupra noastră. Fără direcție, trecutul devine extraordinar de convenabil.

E deja peste tot. Nu trebuie să construiești nimic, să găsești fonduri sau să dovedești că o politică publică funcționează. Tot ce trebuie să faci este să luminezi câteva episoade istorice și să le transformi în promisiuni.

Deci, eroii națiunii, specialiștii în marea pierdută, oamenii care extrag toate soluțiile pentru România de mâine din România cu o zi înainte. Trecerea are un avantaj imens: nu poate fi verificată prin rezultate. Poți promite o întoarcere la glorie imaginară fără să explici niciodată cum este construit un spital. Educația abandonată și triumful absurdității. Incoerența României începe și se termină cu modul în care educăm cetățenii noștri.

Nu numai prin informațiile pe care le transmite școala, ci și prin incapacitatea de a dezvolta Am ajuns să trăim într-o societate în care zvonurile pot depăși explicațiile experților, iar absurdele ajung la comunitățile de sprijin.

Povestele despre „Ambulanța Morții”, care răpea copiii pentru a-i fura organele, ilustrează această vulnerabilitate. Astfel de fantezii se dezvoltă acolo unde educația este precară, iar încrederea în instituții a scăzut. Internetul nu corectează automat ignoranța.

Uneori îi dau un microfon, audiență și aplauze.