Criza de sănătate mintală la trei ani de la atacul de 7 octombrie

Cum reflectă Shalev durerea colectivă?

Criza psihologică din Israel persistă la trei ani de la masacrul din 7 octombrie.

Trecutul a treia aniversare a atacului teribil comis de Hamas pe 7 octombrie lasă în urmă o cicatrice adâncă în psihicul națiunii israeliene.

La trei ani distanță de acea zi neagră, statisticile dezvăluie o realitate îngrijorătoare: peste o treime din populația Israelului prezintă semne clare ale unor afecțiuni mintale, iar infrastructura de sănătate continuă să suporte greutatea consecințelor acestei tragedii.

Ronen Shalev simte în fiecare celulă a corpului său apropierea momentelor de doliu. „Corpul meu îmi transmite semnale clare că vine o perioadă dificilă”, mărturisește el pentru Deutsche Welle.

El explică faptul că tremurul nu este o reacție efemeră, limitată la o singură zi, ci un proces complex.

Avem de parcurs numeroase cimitire și de a ne întâlni cu multor familii îndoliate.

Este un interval grea, iar efectele se resimt fizic, adaugă Shalev.

Contextul personal al lui Shalev ilustrează durerea colectivă.

Ambele sale copilă au fost prezente la festivalul Nova, desfășurat în sudul țării, locul unde aproximativ 400 de vieți au fost coborâte în pământ în urma atacului terorist inițiat de Hamas și de grupările afiliate din Gaza.

În ansamblu, bilanțul atacului din 7 octombrie s-a soldat cu decesul a aproximativ 1.200 de persoane, în timp ce în jur de 250 au fost răpite și duse ostatici.

Cum afectează criza și asistenții?

Această agresiune a declanșat conflictul din Gaza, un război în care armata israeliană a eliminat zeci de mii de cetățeni palestinieni și a determinat deplasarea forțată a unei mari părți din populația enclavei.

Roee, fiul lui Shalev, a fost împușcat și internat, reușind însă să supraviețuiască. Tragédia sa a fost amplificată de pierderea partenerii, Mapal Adam, ucisă în fața ochilor săi. Lior, fiica lui Shalev, a scăpat și ea cu viață. Totuși, imediat după acea zi infernală, soția lui Shalev, Gavriela, a dispărut. Corpul acesteia a fost descoperit ulterior într-un autovehicul ars, însoțit de o scrisoare de despărțire.

„Nu a mai reușit să suporte intensitatea durerii generate de acea zi”, precizează Shalev.

În paralel, la Roee au început să se manifeste simptome post-traumatice, vizibile prin oscilații bruște de dispoziție.

Shalev își amintește că fiul său a frecventat terapiile mai degrabă pentru a-l linișa pe tatăl său, decât dintr-o convingere profundă, menținând ideea că este suficient de puternic pentru a face față singur.

La doi ani după dispariția soției, rezistența lui Roee s-a stins.

În mesajul final publicat pe rețeaua socială Instagram, acesta a scris: „Sunt viu, dar sunt mort pe dinăuntru” și a exprimat remușcarea prin formula: „Îmi pare rău”.

Impactul crizei se resimte acut și în rândul celor care oferă asistență. Un studiu realizat de Universitatea din Haifa a demonstrat că 84% dintre terapeuții implicați direct în tratarea victimelor din 7 octombrie dezvoltau și ei simptome traumatice.

Aproximativ jumătate dintre aceștia (45%) au declarat că experimentează o epuizare mentală severă.

Deși Ministerul Sănătății din Israel a susținut public de nenumărate ori că a crescut alocările financiare și numărul locurilor de muncă în sectorul public de sănătate mintală, deficitul de forță de muncă rămâne o problemă structurală, mai ales în zonele periferice din extremitățile nordice și sudice ale țării.

Această insuficiență de resurse umane duce la o prelungire a perioadei de așteptare. Conform rapoartelor citate, în sistemul public, pacienții așteaptă în medie peste șase luni pentru a primi tratament. În situații extreme, așa cum subliniază Dagan-Buzaglo, termenele de așteptare depășesc un an întreg. Organizațiile neguvernamentale specializate și voluntarii eforturile de a compensa aceste goluri, dar și ei se luptă cu o supra-solicitare cronică.