Doar o treime dintre romi își recunosc public etnia, avertizează directorul CNCR

De ce ascundem cine suntem?

La Cotroceni, în mijlocul unei ceremonii dedicate Holocaustului, s-a ridicat o voce care a dat de gândit.

Mihai Neacșu, directorul Centrului Național de Cultură a Romilor, a lansat o avertizare dură: doar o treime dintre romii din România se simt în siguranță să-și declare public apartenența etnică.

Evenimentul „Holocaustul. O mărturie pentru tineri”, organizat marți, 6 octombrie 2026, a reunit președintele Nicușor Dan, elevi, studenți și reprezentanți ai societății civile. Aici, Neacșu a explicat că această reticență masivă nu este o anomalie, ci rezultatul unei frici adânci de a fi etichetați sau de a purta stigmatul unei imagini publice negative.

Situția nu este întâmplătoare. Neacșu a subliniat că, deși perioada post-revoluționară a oferit o fereastră de oportunitate pentru exprimarea liberă a identității, dinamica actuală arată o persistență a fricii. La ultimele recensăminte, proporția celor care se declară romi rămâne blocată în jur de o treime. Cauza?

Stigmatizarea socială, o barieră care persistă deși istoria dovedește că romii și-au îndeplinit datoria față de stat.

Soldați care luptau și plângeau!

Pentru a susține afirmațiile, directorul CNCR a apelat la arhive. A menționat documente care atestă curajul soldaților romi de pe front, care apărău România. Aceștia trimiteau scrisori către autoritățile din țară, implorându-le să nu deporteze familiile lor rămase acasă. Mesajul era unul de loialitate amestecată cu disperare: „Noi luptăm pentru România, iar autoritățile din țara noastră ne deportează frații și surorile”.

Aceste mărturii au fost documentate de Adrian Nicolae Furtună, doctor în sociologie, care a realizat o cercetare detaliată a acestor cazuri, demonstrând legătura strânsă dintre serviciul militar și suferința civilă a comunității.

Un episod cu puternică încărcare emoțională a fost relatat de Neacșu, ilustrând trauma profundă lăsată de Holocaust și de primii ani de după Revoluție.

Este vorba despre un bătrân rom care, aflat pe patul de moarte, a rostit o cerere neobișnuiață către rude: să fie îngropat în poziție verticală, adică în picioare. Familia, formată din copii și nepoți, a reacționat cu uimire, argumentând că, fiind creștini ortodocși, nu exista precedenta de a-l înmormânta așa. Bătrânul le-a explicat că dorea ca, cel puțin în ultima sa odihnă, să poată sta în picioare.

Neacșu a interpretat această poveste ca un simbol al aspirației către demnitate.

Moartea în picioare!

El a exprimat dorința ca, datorită deschiderii afișate de Administrația Prezidențială și a sprijinului activ al președintelui României, generația actuală să nu mai aibă nevoie, peste 25-30 de ani, să formuleze aceeași rugăminte macabre.

Obiectivul este ca statul român să își facă datoria, iar cetățenii să poată spune cu mândrie că au contribuit la construcția unei Românie bazate pe cunoaștere și pe informații corect studiate în școli.

Această viziune a fost prezentată ca o promisiune de viitor, în care adevărul istoric va fi promovat activ de către Agenția Națională pentru Romi și Centrul Național de Cultură a Romilor.

În paralel cu aceste dezbateri interne, pe scena politică și media din România se derulează alte evenimente notabile.

Contextul politic și cultural?

Analistul Dominic Fritz a emis o evaluare sceptică privind șansele guvernului condus de Niculescu, indicând existența unei majorități parlamentare formate de PSD și AUR, o configurație care pare incompatibilă cu un guvern de tip opozițional sau diferit.

De asemenea, politologul Eugen Gabor a analizat scenariile posibile, menționând că nu se poate exclude varianta în care o eventuală „cacealmă” a președintelui ar avea succes electoral.

Pe plan cultural, numele a doi scriitori români circulă printre favoriții pentru Premiul Nobel pentru Literatură anul acesta, în 2026.

O altă noutate curioasă privește cariera unui profesor de liceu, care a ajuns să locuiască în vila de protocol a lui Nicolae Ceaușescu, o locație care, la momentul respectiv, nu mai avea niciun paznic.

Aceste contexte diverse subliniază complexitatea pe care o traversează societatea românească, unde memoria istorică a minorităților se suprapune cu dinamicele politice actuale și cu noutățile din sfera culturală. Declarațiile de la Cotroceni nu sunt izolate, ci se inscriu într-un efort mai larg de a reconecta comunitatea romă cu restul societății, eliminând barierele de încredere și stigmatizare.