Profesor Sorbona acuză judecători români de banalizarea Holocaustului; CSM și Inspecția Judiciară, criticate

Ce a scris pe Facebook?

Într-o analiză publicată în revista „Forum Juridic”, editată de Facultatea de Drept a Universității din București, profesorul Corneliu Liviu Popescu, specialist în dreptul internațional și european la Colegiul Juridic de Studii Europene al Universității Paris 1 Panthéon – Sorbonne, ridică un semnal de alarmă privind modul în care unii magistrați români au utilizat Holocaustul ca referință pentru a descrie propriile nemulțumiri economice. Studiul, apărut în ediția 1/2026 a revistei, se concentrează pe două cazuri concrete în care judecători au stabilit o paralelă între reducerea drepturilor economice ale funcționarilor judecătorești și persecuțiile suferite de evrei sub regimul nazist.

Popescu susține că aceste comparații nu sunt doar nefericite, ci constituie o formă gravă de banalizare a memoriei Holocaustului, cu nuanțe de antisemitism.

Mai mult, profesorul acuză Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și Inspecția Judiciară (IJ) pentru lipsa oricărei reacții, considerând că această pasivitate instituțională echivalează cu o „banalizare pasivă” a genocidului.

Analiza pornește de la declarații publice făcute în contextul unei dispute politice privind pensiile și salariile magistraților. În primul caz, Mădălina Afrăsinie, judecătoare la Tribunalul București, a trimis o scrisoare deschisă către premier, în care a comparat modul în care șefului guvernului și o parte din presă prezintă situația pensiilor cu propaganda nazistă a lui Joseph Goebbels.

Afrăsinie a subliniat explicit că Goebbels era șeful propagandei lui Hitler.

Popescu argumentează că această asociere este cu atât mai gravă cu cât Goebbels nu a fost un simplu propagandist de partid, ci unul dintre arhitecții principalei campanii antisemite care a pregătit și a justificat exterminarea evreilor.

Autorul detaliază rolul lui Goebbels în difuzarea ideologiei naziste, arătând cum mesajele sale au fost esențiale pentru mobilizarea populației împotriva comunității evreiești.

Al doilea exemplu analizat vizează Adriana Stoicescu, judecătoare la Curtea de Apel Timișoara.

Într-o postare pe rețea socială Facebook, aceasta a descris situația magistraților prin prisma istoriei Holocaustului, menționând ghetouri, lagărul de concentrare Auschwitz, cuptoarele și, în final, camerele de gazare.

Stoicescu a susținut că magistrații români sunt supuși unui proces de marginalizare și persecuție similar cel al evreilor. Popescu consideră această asociere profund ofensivă pentru supraviețuitorii și familiile victimelor.

El subliniază o diferență fundamentală: evreii au fost țintiți și eliminați din cauza apartenenței lor etnice și religioase, în timp ce magistrații români sunt cetățeni ai unui stat democratic, membru al UE și parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care contestă măsuri economice luate într-un proces politic și legislativ, nu din cauza unei identități intrinseci.

Cadru juridic european și național aplicabil O parte esențială a cercetării este dedicată încadrării juridice a acestor fapte. Popescu invocă Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2008, care vizează combaterea rasismului și xenofobiei prin dreptul penal. Potrivit profesorului, legislația comunitară nu interzice doar negarea sau denaturarea Holocaustului, ci și banalizarea grosolană a acestuia. Deși textul nu oferă o definiție precisă a banalizării, aceasta se identifică prin utilizarea abuzivă a comparațiilor care minimalizează ororile genocidului.

În viziunea autorului, compararea unor dispute salariale cu propaganda genocidară a lui Goebbels sau cu obligativitatea purtării stelei galbene și deportările către lagăre de moarte constituie exact acest tip de banalizare.

La nivel național, Popescu se sprijină pe Legea nr. 157/2018 privind prevenirea și combaterea antisemitismului, dar și pe Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În baza acestui ultim act normativ, autorul amintește obligația magistraților de a se abține de la orice comportament care să atingă demnitatea profesiei. El susține că statutul de judecător impune o responsabilitate suplimentară în exercitarea libertății de exprimare, iar declarațiile publice trebuie evaluate în lumina obligațiilor profesionale.

De ce au putere mare judecătorii?

Sancțiuni mai stricte pentru magistrați

Un punct central al tezei este că autorii acestor comparații nu sunt cetățeni obișnuiți, ci judecători aflați în exercițiul funcției. Popescu apreciază că gravitatea faptelor crește datorită poziției profesionale a celor care le-au făcut publice.

Judecătorii dețin o putere semnificativă și sunt așteptați să manifeste un comportament echilibrat, responsabil și rezervat, chiar și atunci când exprimă dezacordul față de deciziile politice.

În opinia profesorului, în cazul magistraților, banalizarea Holocaustului trebuie sancționată mai sever decât în cazul oricărei alte persoane, tocmai din cauza responsabilității care însoțește funcția judiciară.

El se referă la obligația de rezervă prevăzută de legislația privind statutul magistraților, considerând că aceste manifestări publice pot fi tratate ca abateri disciplinare.

Este important de precizat că nu este vorba despre interzicerea criticii la adresa guvernului sau a măsurilor economice care afectează veniturile magistraților. Aceștia au dreptul legitim să conteste politicile publice și să-și exprime nemulțumirile.

Problema esențială, subliniază profesorul, constă în utilizarea Holocaustului ca instrument retoric într-o dispută privind drepturi salariale sau pensii, ceea ce distorsionează memoria istorică.

Pasivitatea CSM și Inspecției Judiciare Cea mai severă critică a studiului se îndreaptă nu doar către cei doi judecători, ci și către instituțiile cu atribuții în materia răspunderii disciplinare.

Popescu susține că IJ și CSM aveau obligația de a analiza aceste declarații și de a stabili dacă întrunesc elementele unei abateri disciplinare. Autorul distinge între banalizarea activă (declarațiile judecătorilor) și banalizarea pasivă (inacțiunea instituțională).

Argumentul său este că inacțiunea autorităților nu este neutră: dacă cele competente cunosc aceste manifestări și nu iau măsuri, comportamentul riscă să fie încurajat și repetat.

În acest context, Popescu invocă Legea nr. 3/2022 privind organizarea și funcționarea CSM, care stabilește competențele Consiliului în sesizarea Inspecției și declanșarea procedurilor disciplinare. De asemenea, amintește că Inspecția Judiciară are atribuția de a se sesiza din oficiu în cazuri de posibile abateri.

Profesorul consideră că aceste atribuții nu sunt facultative, ci implică o obligație de intervenție atunci când există indicii de încălcare a normelor profesionale.

Astfel, lipsa reacției CSM și IJ echivalează, în viziunea sa, cu o formă de banalizare pasivă a Holocaustului.

Concluzia studiului este clară: „Banalizarea Holocaustului, fie ea activă sau pasivă, reprezintă o formă de antisemitism care trebuie sancționată”. Popescu nu ignoră contextul politic al declarațiilor, făcute în plina dispută privind reducerea drepturilor economice ale magistraților.

El recunoaște dreptul lor de a-și apăra interesele profesionale, dar subliniază că folosirea suferinței evreilor ca argument pentru o dispută internă profesională transformă o tragedie istorică într-un instrument de presiune politică.