Film românesc câștigă premiu la Festivalul de la Veneția

Pentru un copil care a crescut fără siguranța unei familii

În septembrie, la Festivalul Internațional de Film din Veneția, un film român a câștigat Premiul Publicului în secțiunea Spotlight din Veneția.

Filmul se numește „Eu contez” și este debutul de regizor al unei filme lungometraje ale lui Alina Sherban, o artistă română etnică română care a scris și scenariul, iar premiul, acordat la unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de film din lume, reprezintă o performanță extraordinară pentru ea și pentru cinematografia română.

Am citit mai multe în aceste zile despre acest succes, despre Alina Sherban și călătoria ei la Veneția, și recunosc că povestea m-a impresionat profund, mai ales că, în afară de performanța artistică, ridică câteva întrebări foarte serioase despre România, despre copiii noștri și despre șansele pe care le oferim fiecăruia dintre ei.

Și vreau să-ți spun câteva lucruri.

La premiera filmului, pe covorul roșu din Veneția, împreună cu echipa de regizor și producție, au mers 16 copii și tineri din două centre de plasare din România, Casa Iosif și Casa Sara. Au fost în filme, și au ajuns într-un loc unde unele dintre cele mai mari nume din cinematografia mondială se întâlnesc. Șaisprezece copii și tineri din sistemul de protecție a copiilor din România, pe covorul roșu din Veneția! Și filmul a fost întâmpinat cu aplauze, aclamații critici și, în cele din urmă, laude publice.

Cred că este un lucru extraordinar, și trebuie să ne dăm seama ce a însemnat această experiență pentru acești tineri.

Să participe la realizarea unui film, să călătorească la Veneția, să vadă că munca lor este apreciată de oameni din alte țări și culturi, că pot fi priviți cu admirație pentru ceea ce fac.

Pentru un copil care a crescut fără siguranța unei familii, o astfel de experiență poate schimba modul în care se privește pe sine și modul în care își imaginează viitorul. Alina însăși a experimentat sărăcia, discriminarea și viața într-un centru de plasare.

A vorbit despre toate acestea, a vorbit despre copilăria ei, despre condițiile în care a crescut, despre rușinea pe care a simțit-o pentru o lungă perioadă de timp din cauza originii sale, și despre încercarea de a construi o viață prin educație și artă.

Există, de asemenea, dispoziții legale prin care tinerii care părăsesc sistemul

Ea a studiat teatru în România, apoi New York și Londra, inclusiv la prestigiosul Royal Academy of Dramatic Art, a devenit actriță, dramaturg și regizor, a jucat în producții internaționale și a primit recunoaștere pentru munca sa.

În 2024 a fost decorată cu Ordinul Meritelor Culturale ca Cavaler.

Într-un interviu, ea a spus că oamenii care au crezut în ea au contribuit financiar la educația ei într-un moment în care nu avea resursele necesare pentru a-și continua studiile în străinătate. Gândește-te la ce înseamnă asta. Au fost oameni care au văzut talentul unei tinere, au crezut în potențialul ei și au ajutat-o să meargă înainte. Astăzi, acea tânără femeie este un regizor premiat în Veneția.

Și mă întreb, câți alți copii talentați din România au nevoie de asemenea ajutor? Câți dintre ei au abilități extraordinare, dar cresc în condiții care le fac aproape imposibile să se dezvolte? Câți ar deveni profesori, doctori, ingineri, artiști sau antreprenori dacă ar exista cineva care să-i încurajeze și să le dea o șansă?

În România există un sistem de protecție a copiilor, iar există profesioniști dedicați, lucrători sociali, educatori și organizații care fac o muncă extraordinară, uneori în condiții foarte dificile.

Există, de asemenea, dispoziții legale prin care tinerii care părăsesc sistemul pot beneficia, în anumite condiții, de sprijin pentru continuarea studiilor sau integrarea în societate, inclusiv până la vârsta de 26 de ani. Sunt lucruri importante și merită recunoaștere. Dar ce se întâmplă cu un tânăr care împlinește 18 ani și se pregătește să își înceapă propria viață? Are un loc unde să locuiască?

Îl ajută cineva să găsească un loc de muncă? Poți continua școala? Are pe cine să sune când are probleme, când e bolnavă, când e falită sau când nu știe ce să facă?

Pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție, toate aceste probleme pot deveni foarte dificile de rezolvat. Și cred că mai avem mult de făcut, inclusiv în administrația românească. Un copil care a fost în grija statului trebuie să poată face tranziția către o viață independentă cu sprijin real, adaptat nevoilor și abilităților sale.

Acest lucru înseamnă că există legături funcționale între instituțiile de protecție socială.