Raport secret al Securității dezvăluie vânzarea la preț de nimic a mobilei de mahon, covoare persane și tablou

Cum au fost stabilite aceste prețuri arbitrare?

Secretele ascunse în arhivele regimului comunist continuă să surprindă prin detaliile lor neobișnuite.

Un dosier clasificat recent de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) scoate la lumină mecanismele prin care funcționarii de rang înalt ai Ministerului Afacerilor Interne (MAI) au accesat și au achiziționat, la sume infime, bunuri de valoare din rezidențele în care au fost cazați consilierii sovietici.

Documentul central, un raport cu mențiunea „strict secret” emis de Consiliul Securității Statului (CSS) pe 4 iulie 1968, detaliază o schemă complexă de redistribuire a patrimoniului cultural și material.

Această investigație internă a relevat cum mobilierul fin, covoarele persane, argintăria și colecțiile de pictură au fost transferate din vilele din cartierul Herăstrău către oficialii români, adesea fără o temei legal clar definit.

Contextul istoric al acestei practici își are originea în perioada 1948-1949. În acei ani, o serie de experți sovietici au fost dislocați în România pentru a modela instituțiile de represiune după criteriile staliniste. Pentru a-i găzdui, autoritățile au evacuat aproximativ 35-40 de apartamente situate în vile din parcul Herăstrău și de pe străzile adiacente, precum Pictor Iscovescu, Negulici, Rozenthal, Jdanov și Herăstrău.

Amenajarea acestor spații a fost coordonată de o comisie specială, având în frunte pe Dumitru Ghișă, secretar general și consilier al MAI, și pe generalul T.

Niculescu. Directiva primită a fost una exigentă: procurarea de obiecte de cea mai înaltă calitate.

Astfel, locuințele au fost dotate cu dormitoare și sufragerii executate din nuc, mahon și trandafir, în stiluri clasiciste precum cel florentin sau Louis XV, comandate de la ateliere renumite precum Sekeli și Reti.

Inventarul includea covoare persane autentice, provenind din Buhara, Tebriz și Afganistan, cristale de lux marca „Rozenthal”, tacâmuri din argint, candelabre de Murano și o colecție impresionantă de 300-400 de tablouri semnate de artiști de renume, printre care Tonitza, Băncilă și Grigorescu.

Proveniența acestor bunuri era variată. O parte provenea direct din depozitele MAI, fiind expropriate de la castelele regale sau de la foștii demnitari ai regimului monarhic. Majoritatea, însă, au fost achiziționate de la particulari sau prin intermediul Consignației, din fondul C. I. S.

Un fost șef al Serviciului fonduri speciale a estimat cheltuielile totale pentru această perioadă la peste 40 de milioane de lei, monedă valabilă înainte de reforma monetară, în intervalul 1949-1952.

Doar în luna decembrie 1952, s-au mai alocat 500.000 de lei pentru completări suplimentare.

Pe măsură ce prezența sovietică s-a diminuit, începând cu iulie 1954, apartamentele au fost predate unor cadre de conducere române, bunurile din ele fiind lăsate „în custodie”. Ulterior, decizii luate de colonelul Ladislau Tesler, urmat de succesorul său, colonelul Hary Bogdan, și de generalul-maior Alexandru Mureșanu, fost ministru adjunct, au stabilit, „fără nicio bază legală”, că aceste bunuri puteau fi cumpărate de cei interesați, fie integral, fie parțial.

Raportul CSS identifică un evident conflict de interese: Bogdan și Mureșanu, care au „legalizat” tranzacțiile prin referate retroactive aprobate de ministrul Alexandru Drăghici, erau și ei înșiși cumpărători de mobilier și covoare.

Metoda de stabilire a prețurilor a fost considerată de anchetatori una arbitrară. Sub pretextul menținerii secretului de serviciu, nu au fost consultați evaluatori externi. Rolul de a stabili valoarea a fost încredințat unor subalterni fără specializarea necesară, cărora li s-a cerut să folosească ca reper prețurile din magazinele de stat, locuri unde rar se găsea mobilă din mahon sau covoare persane de calitate.

La acest preț de referință se aplică o reducere pentru „uzură” de 10-30%. Mulți dintre cumpărători, nemulțumiți și de aceste sume, au negociat reduceri suplimentare.

Depoziția lui Nicolae Silvianu, responsabil cu evaluări, descrie atmosfera operațiunii: i se spunea că procesul este strict secret și că „tovarășii” nu pot fi vizitați de oricine.

La fața locului, negocierile aveau un caracter informal, asemănător cu cele din prăvăliile particulare de demult.

Un exemplu elocvent este cazul generalului Danalache, care a ocupat parterul imobilului de pe strada Pictor Iscovescu nr. 5. Valoarea inițială a bunurilor, de 10.655 de lei, a fost redusă succesiv la 8.655 și apoi la 7.155 de lei.

Cele trei covoare persane, evaluate inițial la 8.000 de lei, au ajuns la o valoare finală de 4.500 de lei. O notă scrisă de mână a precisat că prețurile inițiale, tastate la mașină, au fost modificate „la solicitare”, rămânând valabile doar cele scrise cu cerneală.

Cine sunt Eugen Ceslanschi și Ovidiu Neagu?

Achitarea sumelor s-a realizat adesea în rate, dar termenii au fost frecvent amânați. Deși contractul prevedea plata în 12 rate, mulți au achitat mult mai târziu. Dumitru Ion a plătit după șase ani. Generalul Danalache Florian nu a efectuat nicio plată timp de doi ani din suma totală de 10.970 de lei, iar situația sa a rămas neclarificată, deoarece în 1960 a fost transferat la Comitetul Orășenesc de Partid București.

Alexandru Ion, fost ministru adjunct, mai avea de achitat trei sferturi din datoria deschisă în 1955, chiar și în anul 1958.

Mecanismul de vânzare s-a repetat și în 1959.

Interpretând greșit Hotărârea de Guvern nr. 430, unitățile centrale ale MAI au declarat „supranormative” diverse bunuri – mobilier, covoare, tablouri, tacâmuri și aparatură electronică – și le-au vândut angajaților, prioritizându-i pe cei cu funcții de conducere.

Paradoxal, cei care stabileau prețurile erau printre primii cumpărători.

Raportul menționează că maiorul Ion Beu, membru al comisiilor de valorificare, a achiziționat trei covoare persane pentru 100 de lei și 18 tacâmuri pentru 150 de lei.

Un aparat de radio „Emerson” a fost vândut cu 280 de lei, iar două magnetofoane „Siemens” cu câte 348 de lei fiecare.

Doi foști directori, Eugen Ceslanschi și Ovidiu Neagu, au declarat că bunuri aparținând unor condamnați sau fugiți din țară au fost distribuite unor cadre MAI cu aprobarea lui Pintilie, Nicolschi și Mazuru. Se menționează cazul Iosofinei Nicolschi, soția fostului secretar general, care ar fi preluat bunurile Serinei Aftalion, inclusiv mai multe picturi. Alți beneficiari au primit mobilier din apartamente de pe bulevardul 1848 și de pe strada Alexandru Sahia.

Raportul consemnează și alte situații punctuale: o contabilă a declarat că din casieria serviciului special se ridicau sume fără acte justificative, generalul Mureșanu retrăgând 100.000 de lei nejustificați; un fost șef al biroului vile a semnalat că un mecanic deține un tablou de Grigorescu provenit din vilele consilierilor sovietici, pe care intenționa să-l vândă; un colonel păstra acasă o oglindă cu ramă din fier forjat, nepredată nici în 1968.

Dosarul include și liste detaliate de bunuri atribuite contra cost. Prin nota-raport din 8 decembrie 1962, șeful Direcției spate, maiorul Gheorghe Maiorescu, a cerut ministrului Alexandru Drăghici aprobarea ca generalul-maior Vasile Negrea, adjunct al ministrului, să primească 22 de poziții rămase după evacuarea locuinței prim-consilierului sovietic.

Printre acestea se număra o pianină (10.000 de lei), un covor persan de 4,60 x 2,70 metri (3.726 de lei), trei tablouri „picturi diferite” (200, 300 și 225 de lei), lămpi de cristal și mobilier tapitat cu pluș.

Totalul se ridica la 24.838 de lei. Documentul poartă mențiunea „Se aprobă”, semnată de Drăghici. Spre deosebire de alte cazuri, aici este menționat un prețuitor de la Consignație.

Un alt tabel privește vila de pe strada Rozenthal nr. 38, parter, pentru Ovidiu Neagu, șeful Direcției financiare, cu bunuri în valoare de 9.155 de lei, incluzând covoare persane, un studio cu somieră, perdele, lămpi și un dulap de bucătărie.

Raportul, semnat de inspectorii CSS maiorul Ștefan Grigore și maiorul Ion Nicolae, se bazează pe discuții cu 47 de persoane și pe 30 de declarații anexate. Anchetatorii au admis o dificultate majoră: arhiva evidenței de bază a bunurilor din vile fusese distrusă.

Concluzia lor a fost că bunurile nu trebuiau vândute, deoarece operațiunea nu avea bază legală și ministerul avea nevoie de ele, ba chiar cumpăra în paralel mobilier și covoare din comerț.

Propunerile lor includeau studierea, prin oficiul juridic al CSS, a posibilității de reevaluare a bunurilor vândute și de încasare a diferenței de la cumpărători; audierea unor foști și actuali oficiali (Mureșanu, Bogdan, Alexandru Oană și alții); aprofundarea verificărilor privind vânzările din 1959 și bunurile preluate fără a fi restituite.

Documentele publicate nu arată cum s-a încheiat ancheta.

Cei care citește documentul, notează CNSAS în prezentarea sa, se pot întreba cum se împăca retorica egalitarismului cu comportamentul celor care o impuneau.

Propaganda vorbea despre sfârșitul „exploatării” și despre o lume nouă, în timp ce, după cum arată raportul, mulți dintre reprezentanții aparatului represiv au profitat de funcție pentru a-și asigura mobilier de epocă, covoare persane și opere de artă.

CNSAS citează în acest sens o glumă a vremii: „Vom fi bogați ca niște turci, dar săraci ca niște preoți”.