Securitatea avea 14.629 de angajați în 1988, arată documentele CNSAS

Cât de mare era forța de muncă a Securității la prăbușirea regimului?

Arhivele Securității au ieșit la lumină cu o cifră care surprinde prin precizia ei: 14.629 de angajați.

Așa arată forța de muncă a aparatului de securitate la momentul prăbușirii regimului, conform datelor publicate recent de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

Documentele, datate 24 septembrie 1988 și păstrate în dosarul lui Iulian Vlad, ultimul șef al Departamentului Securității Statului, conturează imaginea unei mașinarii complexe de spionaj și control, activă în ultimul an de stalinism tardiv.

Personalul nu era distribuit uniform, ci împărțit pe trei categorii majore. Aparatul central, din capitală, concentra 6.023 de oameni, adică 41,17% din total. Trupele de Securitate angajau 2.737 de persoane (18,71%). Restul, 40,12%, erau alocați aparatului teritorial – structuri din cele 40 de județe și din Municipiul București –, totalizând 5.869 de angajați.

La acestea se adăugau aproximativ 1.200 de muncitori civili fără grad militar: tehnicieni, șoferi, dactilografe, constructori, specialiști în telecomunicații, dar și personalul depozitelor, tipografiilor și gospodăriilor anexe ale Ministerului de Interne.

Câte unități speciale ascundea aparatul Securității?

În interiorul aparatului central, Direcția a IV-a, responsabilă cu contrainformațiile militare, avea 1.022 de angajați. Unitatea Specială pentru Luptă Antiteroristă număra 772 de membri. Filajul și investigațiile erau atribuibile Unității Speciale „F” (745 de oameni), descrisă de CNSAS ca „echipe mobile stradale destinate urmăririi directe a persoanelor considerate periculoase de către regim”.

Interceptarea convorbirilor și supravegherea ambientală erau gestionate de Unitatea Specială „T” (466 de angajați), care opera aparatele de ascultare telefonică.

Controlul corespondenței și al coletelor, interne și internaționale, revenea Unității Speciale „S” (356 de angajați la București).

La nivel județean, această activitate se desfășura prin compartimente discrete, amplasate secret în incinta oficiilor poștale mari.

Supravegherea politică, socială și culturală era responsabilitatea Direcției I (103 angajați la centru), menirea fiind „supravegherea directă a populației sub aspectul conformării ideologice”. Obiectivele economice strategice – ministere, fabrici, întreprinderi agricole – erau monitorizate de Direcția a II-a (152 de angajați).

Contraspionajul și monitorizarea reprezentanțelor străine erau atribuite Direcției a III-a (213 de membri).

Femeile au schimbat fața Securității?

La nivel teritorial, Securitatea Municipiului București era cea mai mare structură, cu 557 de angajați.

Celelalte 40 de inspectorate județene totalizau 5.312 de persoane, cu o medie de circa 132 de angajați per județ. Dimensiunea efectivelor corela cu importanța economică sau strategică a zonelor. După capitală, cele mai mari structuri se aflau în Constanța (285), Timiș (271), Prahova (261), Cluj (251) și Brașov (212).

CNSAS explică aceste diferențe prin importanța portului Constanța, poziția de frontieră a Timișului, industria petrolieră din Prahova și rolul academic și industrial al Clujului și Brașovului. La polul opus, Covasna avea cel mai mic aparat, cu doar 73 de persoane, urmat de Sălaj și Ialomița (câte 76), Călărași (78) și Giurgiu (81).

Prezența femeilor în Securitate era limitată: 2.297 de angajate, reprezentând 15,70% din total. Dintre acestea, 954 lucrau în aparatul central, 1.089 în structuri teritoriale și 254 în trupe. Deși activeau în domenii tehnice și administrative, accesul la conducere era rar: doar 22 de femei ocupau funcții de conducere, 11 la centru și 11 în teritoriu.

Pe termen lung, România a avut cel puțin 650.000 de informatori din 1948, numărul lor crescând exponențial între 1980 și 1989.